the commuter's eye

only god forgives – note de vizionare

Posted in mindscapes, on movies by martzipan on July 22, 2013

am urmărit nu fără oarecare dificultate roccocoul only god forgives. dincolo de o coloană sonoră impecabilă (singura bucată care lasă de dorit, e interpretarea din final, unde mr. chow ar fi fost mai potrivit) – semnată, în buna tradiţie a filmelor lui winding refn, de maestrul cliff martinez  (mi-a amintit foarte tare de cea din tron legacy) şi de o imagine uluitoare (musai de văzut în HD, where available), restul nu prea se ţine (faptul de a fi mers la cannes e un indiciu suficient, pentru mine cel puţin).

în primul rând, pentru că nu poţi să ciupeşti aşa, câte umpic din oedip, din orestia şi din orice altceva îţi mai pică prin mână şi pe urmă chiar să ai pe bune pretenţia că tu te joci de-a tragedia antică într-un bangkok electric şi că lumea o să pună botul la surogatul de hybris şchiop pe care-l înjghebi tu acolo.

apoi, ca de fiecare dată când vine vorba de păţanii ce se întâmplă în asia, ele trebuie să fie caligrafiate şi calofile, după tipicul de la in the mood for love, care a impus un standard dincolo de care pare-se că nu se mai poate trece. apar astfel tot soiul de detalii care nu am prea înţeles la ce servesc: în vreme ce julian (ryan gosling) are o reverie umedă şi manuală, ni se arată (aproape subliminal) pentru o fracţiune de secundă nişte culturişti scăldaţi în lumina bleu a neonului la care eu am presupus că se uita mama lui (kristin scott thomas). în afară de contiguitatea sau – de ce nu? – de identitatea de esenţă malefică a celor două personaje, ce altceva ar mai fi trebuit să ne spună această secvenţă? de ce culturişti? ce ar trebui să vedem în muşchii ăia încordaţi şi lucioşi? şi lista de exemple şi întrebările lor pot să continue.

de aici ajungem la încă o problemă – excesul de simbolizare. repetiţia obsesedantă a mâinilor, a manipulării şi masturbării, care culminează apoteotic cu scena în care julian (gosling) o tranşează pe maică-sa moartă ca să-şi bage mâna în pântecul ei (actualizând oedipian toate gesturile pe care le visează cu prostituata de serviciu şi pentru care va plăti prin tăierea membrelor/mădularelor [şi citând acustic, mai ales, în subtext, secvenţa din american pie]) devine obositoare. tot atât de obositoare pe cât e redundanţa pedepsei sacre pe care o aplică cu obstinaţie “îngerul răzbunător”, locotenentul chang (vithaya pansringarm – un ilustru necunoscut pentru mine, dar care joacă [şi cântă] mai bine decât gosling şi thomas).

şi că veni vorba de interpretare. gosling n-a jucat rău în drive. nici în ides of march, deşi poate că e mult spus jucat. the place beyond the pines a fost o dezamăgire cruntă, iar only god forgives nu face decât să-mi confirme că nu prea le are cu actoria (ştiu că toate gagicile o să-mi sară în cap, însă e nevoie de mai mult decât o mutriţă drăgălaşă ca să fii un actor bun). kristin scott thomas nu m-a convins niciodată, iar acum, în rolul de mafioată vampă, isterică şi incestuoasă, cu atât mai puţin.

în fine, cadrele decupate în maniera lui haneke (panglica albă), combinate cu iconografia de tip tarantino (kill bill) – care asigurase deja succesul lui valhalla rising – şi scenele statice filmate de la distanţă (drive) nu sunt suficient de convingătoare.

prin parcimonia dialogurilor (în esenţă nişte monologuri absurde, pentru că, de fapt, nimeni nu comunică cu nimeni), prin apetenţa pentru culoare şi abuzul de detalii, rămâne un film care ar putea concura cu succes orice reclamă la sony bravia sau la xperia z.

Advertisements

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: