the commuter's eye

we’re hiring

Posted in from paris with love, jobs by martzipan on September 8, 2017

currently reading some books about résumés, cover letters, job interviews and HR departments in France for a personal project. the only things coming to my mind are another (hilarious) book – A Year in the Merde – and this video (some of you already seen it last week):

on a different, more serious note, at my job in Paris we’re currently looking for bright c++ developers, awesome support representatives, savvy datacenter technicians, and brilliant dev ops engineers.

if you’re interested ping me and i’ll get back to you with details.

Advertisements

Gânduri la Sieranevada

Posted in from paris with love, mindscapes, on movies, romania is my country by martzipan on September 2, 2016

Magna quaestio est de mendacio, quae nos in ipsis quotidianis actibus nostris saepe conturbat.[1]

Sf. Augustin, De Mendacio, I.1

 

Nu mi întâmplă foarte des să scriu despre lucrurile pe care le văd pe aici și, cu atât mai puțin, despre filme. În cazul ultimei pelicule a lui Cristi Puiu – pe care am văzut-o aproape imediat ce a apărut în Franța – am să fac, totuși, o excepție. Din capul locului vreau să precizez că: nu sunt nici cinefil, nici critic, ci mai degrabă un consumator de film; nu-l cunosc pe Cristi Puiu și din filmografia lui n-am văzut decât Marfa și banii și Un cartuș de Kent și un pachet de cafea; nu în ultimul rând, îmi cer scuze dinainte celor cărora aș putea să le stric bucuria premierei prin părerile neavizate și stângaci-entuziaste de mai jos.

Din start mărturisesc că am fost să văd Sieranevada la insistențele a două prietene foarte dragi, ale căror gusturi în materie de film sunt diametral opuse de ale mele. Numai gândul de a sta pironit în sală preț de trei ore îmi dădea fiori (și, totuși, nu m-a uitat la ceas decât o singură dată, din curiozitate – trecuseră fix două ore, dar n-aș putea spune când).

În plus, afișul franțuzesc nu i-a făcut nici el un prea mare serviciu, după cum nici cele câteva rânduri de prezentare de pe Allociné. Dar cum stăruințele Laurelor au fost îndeajuns de puternice, așa se face că m-am trezit – alături de Laura mijlocie și Philippe – într-o sală de vreo 200 de locuri din centrul Parisului, pe jumătate plină. Ceea ce – trebuie să recunosc – e o performanță pentru o sâmbătă după-amiază de început de august, când orașul e pustiu și când, în paralel, rulează filme aparent mai ofertante, gen Suicide Squad, The Secret Life of Pets, Bad Moms, Now You See Me 2 etc.

Sieranevada – afișul românesc (sursa: http://movieposteroftheday.tumblr.com/image/144342528007)

Sieranevada – afișul românesc (sursa: http://movieposteroftheday.tumblr.com/image/144342528007)

 

Filmul lui Cristi Puiu e înainte de toate un obiect frumos.

Din punct de vedere compozițional, aș vrea să insist asupra a trei aspecte care deosebesc Sieranevada de orice alt film românesc pe care l-am văzut în ultimii douăzeci de ani: sunetul, culoarea și lumina.

Primul lucru care „se vede” din Sieranevada e sunetul, care e impecabil – de la violoncelul lui Sammartini care mi-a făcut pielea de găină și până la scenele filmate prin holuri de scări sau prin parcări. Tot (ce trebuie să se audă) se aude perfect.

Al doilea lucru remarcabil e culoarea – saturată, mată, poroasă – în care predomină albastrul de Prusia (albastrul de Berlin) și ocrul. Primul pigment se asociază predominant unei subtile cromatici vestimentare – aproape toate personajele masculine sunt îmbrăcate în nuanțe de albastru, cu excepția lui „dom’ profesor” și, ulterior, a lui Sebi care poartă, asemeni preotului și majorității femeilor, negrul de doliu. Cea de-a doua culoare cunoaște variații ce merg de la bordeaux și brun-cărămiziu la auriul aproape rembrandtian, iar funcția ei este dublă – pe de-o parte, de a omogeniza compoziția si de a compensa tonurile cadrelor în sfumato, pe de altă parte, de a introduce lumina în dimensiunea ei rituală, răsfrântă ulterior și asupra obiectelor și în special a mâncării.

Și acesta este al treilea lucru absolut uluitor în Sieranevadalumina, cu toate varietățile ei, de la seminîntunericul și penumbra din interioare, trecând prin lumina de exterior iarna – galben-verzuie la amiază și albastră la crepuscul –, și sfârșind cu auriul lămpilor din camere și, nu în ultimul rând, al flăcării de lumânare.

De aceea, nu cred că e deloc întâmplător faptul că cele mai frumoase două scene din film – cele câteva secunde în care Lary se oprește în tot tumultul pentru a privi pe geam lumina alb-albastră a zilei ce se stinge și scena în care are loc pomenirea lui Emil și sfințirea mâncării – atât de diferite prin compoziție și semnificație, articulează nu doar tranziția între nuanțe și tonuri, ci conotează totodată trecerea de singularitatea în grad absolut la multiplicitatea devenită individualitate.

De altfel, când ne-am auzit imediat după film, Laura mică mi-a spus că în Sieranevada Cristi Puiu „pictează”, de fapt. Pe moment, afirmația mi s-a părut un pic forțată, deși știam că intuiția Laurei nu dă mai niciodată greș, cu atât mai mult cu cât și eu rămăsesem cu un straniu sentiment de familiaritate și deja-vu pictorial, asupra căruia voi reveni mai pe larg puțin mai jos, când voi discuta despre mijloacele retorice.

Înainte de a vorbi despre sensurile pe care le dau eu filmului, aș mai vrea să amintesc de un ultim detaliu, tot din sfera senzorialului, care mă face să mă gândesc la sinestezie. Mi s-a părut că multe scene din Sieranevada au un pronunțat caracter olfactiv – de la mirosul zăpezii înghețate de pe străzile Bucureștiului la cel al apartamentului, de la bucătăria înțesată de fum la sufrageria cu bradul împodobit, de la tămâie la mâncare.

Sieranevada spune o poveste care are cel puțin patru sensuri.

I. Récit. Scenariul de la Sieranevada e bine închegat. Când am ieșit din sală, aveam să-i reproșez lui Cristi Puiu trei lucruri (patru, dacă pun și pofta de sarmale groaznică pe care mi-a făcut-o) și să-i pun trei întrebări. În ordine cronologică, cele trei lucruri erau:

1) scena extraordinar de lungă și aproape mută care deschide filmul;

2) modul în care se modifică registrul replicilor lui Relu și ale lui Sebi;

3) că nu a dat drumul cortinei după scena din mașină cu Lary și Laura.

Din ele, am rămas doar cu punctul 2). Poate dacă am să revăd filmul am să înțeleg, însă pentru moment, nu pot să pricep cum niște oameni care vorbesc până la un punct normal, într-un stil familiar, împrumută pe-alocuri elemente dintr-un discurs de filosof, politolog sau sociolog. Singura explicație pe care o pot da deocamdată ar fi că acest registru ostentativ lucrat și polisat funcționează ca un soi de supapă a adevăratei lor calități, a ceea ce se ascunde dincolo de aparența care trebuie păstrată (asupra acestui punct voi reveni) și care se manifestă prin limbaj. Însă chiar și așa, explicația se ține destul de greu.

La punctul 1) am renunțat, pentru că i-am întrevăzut în cele din urmă dublul sens, extrem de important, asupra căruia am să revin când voi discuta mijloacele retorice.

Pe 3) l-am abandonat, deoarece mi-am dat seama că filmului i-ar fi lipsit, pe de o parte, „happy-end-ul” și, pe de altă parte, pentru că ar fi anulat toate cele aproape două ore de până atunci, în favoarea unui gest egoist al defulării lui Lary. Finalul, așa cum este el, funcționează ca o dublă concluzie, pentru personajul Lary și pentru noi, ca spectatori, în care totul se rezolvă în spațiul funcțional al disfuncționalității oricărei familii.

Cele trei întrebări sunt:

a) ce a cumpărat Laura de la Carrefour (dacă într-adevăr la Carrefour s-a dus)?

b) ce s-a întâmplat cu Simona și cu Croata?

c) a uitat Gabi căruciorul?

II. Histoire. Sieranevada nu e o poveste caligrafiată. Nu are nimic din prețiozitatea și artificialitatea ultimului film românesc pe care l-am văzut înainte, „easternul” ratat, Aferim. Din acest motiv, presimt că nu va fi nicidecum pe placul noii critici de orientare marxistă de pe la noi, care nu o să se abțină din a vedea în pelicula lui Cristi Puiu povestea nefericirii capitalistului care-și uită vocația/adevărata chemare, profund socială (deși Lary are la bază o ocupație cât se poate de liberală), înverșunându-se să urmărească numai profitul.

Din punct de vedere al materiei (Stoff), dincolo de parastas și de huis clos despre care au tot vorbit francezii în stânga și-n dreapta, Sieranevada e foarte generos la capitolul semnificații.

Astfel, eu am văzut în el vreo trei direcții și mai multe sensuri:

1. Nota personală, sâmburele de istorie trăită, dimensiunea profund autobiografică și nostalgia care transpar din aproape fiecare cadru.

2. A doua direcție e dată de capacitatea noastră de empatie și de identificare cu personajele și acțiunea, care pornește de la trăsăturile general-umane, fie că e vorba de România sau Franța, și care merge până la cele particulare. Astfel, Sieranevada este „o poveste a noastră”, cu un noi multiplu:

  • noi, oamenii în general (în cazul de față aflați în situații-limită) – tot aici am putea vorbi și despre familie, despre tipologii etc.;
  • noi, românii cu „românitatea” noastră – din punctul ăsta de vedere, e cea mai recentă, palpabilă și plauzibilă imagine a României contemporane;
  • noi, cei născuți, crescuți și trăiți pe și la granița dintre comunism și democrație – afișul românesc cu blocurile de care e atât de mândră tanti Evelina e metafora perfectă;
  • noi, cei din generația atât de apropiată de cea a lui Lary cu tot ce presupune ea;
  • noi, cei care… etc., etc.

Însă Sieranevada e totodată „o poveste a mea”, cu un eu deopotrivă deictic și ideolectic, articulat fie și numai la nivelul geografiei personale (al intersecției Străzii Ionel Perlea cu Sfântul Constantin, imediat după casa cu chimere pe fronton) și olfactive (mirosul zăpezii și al frigului, iarna, în București).

3. A treia direcție e dată de tipul de interpretare a istoriei și de sensul selectat. Din comoditate „exegetică”, o să mă opresc doar la patru:

a) literal – povestea ca atare, cum se desfășoară un parastas

b) alegoric – exploatarea stratului mistico-religios (francezii au ratat complet scena din sufragerie, atât de densă în semnificații, în care la Teleenciclopedie se vorbește despre pomul vieții veșnice, omițând traducerea vocii care se aude în fundal).

c) moral – stratul filosofic, morala povestirii,

d) anagogic – imaginea României de azi, cu toate clișeele, anacronismele și paradoxurile posibile (e genială secvența în care rebela Cami, surprinsă în dormitor de preotul care tămâiază prin apartament, se ridică instantaneu și începe aproape instinctiv să se închine).

De la metalepsă la topografia metonimică, figurile predilecte ale lui Cristi Puiu sunt esențialmente semantice.

Însă dincolo de materie, și mai interesante sunt mijloacele retorice din Sieranevada.

În primul rând, filmul se articulează în jurul unei poetici a cotidianului, înfățișând un București real, cu gropi, cu lifturi care nu merg, cu claxoane și tururi în jurul blocului pentru un loc de parcare, cu drumurile la supermarket și viața care se întâmplă în weekend, pentru că de la nouă la optsprezece aproape toată lumea (în afară de pensionari și copii) e absentă.

Urmează apoi voluptatea privirii – pe de-o parte a camerei, pe de alta parte a noastră, a spectatorilor. De altfel, Laura mijlocie îmi povestea imediat după film că ea vede în cameră un veritabil „ochi al mortului”. Desigur, explicația e plauzibilă, mai ales că ar putea fi susținută și de metalepsa retorică din titlu, unde Sieranevada devine – prin decupajul formei aglutinate și adăugarea conjuncției disimulate în inițiala și finala compusului –  și era (să) ne vadă.

Însă metalepsa, ca dispozitiv predilect al lui Cristi Puiu, funcționează nu doar la nivel retoric, ci și narativ. Prin intermediul ei, camera – în calitatea sa de unic element extradiegetic – trasează veritabile topografii la nivel macro, precum mișcarea circulară prin păienjenișul de străduțe bucureștene în absența unui loc de parcare. Astfel, lunga scenă de deschidere nu e altceva decât o eliptică învârtire pe Str. Ionel Perlea, Sf. Constantin, Schitu Măgureanu și Kogălniceanu, aproape identică circularelor trasee de tramvai și troleibuz care vin pe direcții aproape paralele și „întorc la Pârvan” în sensuri contrare (apropo, să fie oare doar o coincidență că Intrarea Aurora se deschide din Str. Ionel Perlea?).

Aceeași circularitate e reluată – în cheie metonimică – prin topografia la nivel micro, în interiorul apartamentului Nușei. Continuumului circular si difuz de afară i se substituie astfel înăuntru lipsa de focalizare și mobilitatea excesivă a camerei, ceea ce dă aceeași senzație de juxtapunere a planurilor și încăperilor (cunoscând dimensiunile apartamentelor bucureștene, ceea ce a reușit să facă echipa de imagine pentru a obține aceste efecte e o adevărată performanță, dacă nu de-a dreptul un exercițiu de acrobație).

Senzația de aglutinare și de aparentă lipsă de profunzime e accentuată și de neatenția cultivată a personajelor, care ignoră inocent „ochiul” camerei. Cantonate în lumea diegetică, a propriei lor fabule, sunt nu doar incapabile să discearnă prezența care le urmărește, dar le este aproape imposibil să comunice și să interacționeze unele cu altele mai mult de câteva replici, fiind invariabil distrase și distrate. Or, dacă revenim la metalepsa narativă instrumentalizată prin cameră în calitatea sa antitetică de „privitor atent”, care construiește topografii, ea se apropie izbitor de modelul pe care-l propune pentru pictura secolului al XVII-lea Alois Riegl în Portretul de grup olandez:

”Then, on the psychological level (obviously restricted to the humans in a painting), this meant depicting attentiveness, which is essentially a state of the human mind devoid of will and emotion. This explains, on the one hand, the old and enduring aversion that the Hollanders had to depicting self-contained, historical events: history painting requires that figures interact, therefore making it very difficult for them to be depicted in a pure state of attentiveness. On the other hand, it also explains the preference in Holland for both individual and group portraiture, because it is a type of painting that exists solely in terms of the mental representations of the viewing subject.” [2]

Gerbrand van den Eeckhout, Patru ofițeri ai ghildei dogarilor din Amsterdam, 1657, ulei pe pânză, 163 x 197 cm, Londra, The National Gallery (sursa: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0c/Four_officers_of_the_Amsterdam_Coopers_and_wine-rackers_Guild.jpg)

Gerbrand van den Eeckhout, Patru ofițeri ai ghildei dogarilor din Amsterdam, 1657, ulei pe pânză, 163 x 197 cm, Londra, The National Gallery (sursa: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0c/Four_officers_of_the_Amsterdam_Coopers_and_wine-rackers_Guild.jpg)

Mai mult, camera încearcă să detecteze tocmai resorturile interne ale neatenției, asemeni unei lupe sau unui microscop, pentru că e singura care vede ce este ascuns, e singura care trece dincolo de învelișul de aparențe, care discerne ce anume preocupă cu adevărat personajele și la ce anume sunt, de fapt, atente. Astfel, curiozitatea scopică a camerei care funcționează deopotrivă ca liant și revelator al poveștilor individuale concatenate în cea colectivă a familiei se explică printr-o veritabilă concupiscență a interiorității:

„[…] artists in Holland […] were also trying to link figures on the disinterested psychological level (attentiveness) so that the individual psyches merge into a unified whole in the mind of the viewing subject. Similarly, they wanted to depict free space as a quantitative, rather than a qualitative, separation between solid bodies. Like the figural elements, free space had to take on manifest characteristics of its own, and to this end it must be made visible.” [3]

Ea se traduce în plan formal prin intermediul cadrelor filmate în maniera perspective box sau peep show, după modelul olandez. Cutiile tetraedrice și paralelipipedice, opace și banale la exterior dezvăluie voyeurului – grație orificiului ocular și jocului complicat de oglinzi și perspective distorsionate – un întreg univers interior, până atunci ocultat.

Pieter Janssens Elinga, Perspective box, a doua jumătate a sec. XVII, ulei pe lemn, 84 x 82 x 42 cm, Haga, Museum Bredius (sursa și alte imagini, inclusiv zoom: https://en.museumbredius.nl/product/elinga-pieter-janssens-perspective-box/)

Pieter Janssens Elinga, Perspective box, a doua jumătate a sec. XVII, ulei pe lemn, 84 x 82 x 42 cm, Haga, Museum Bredius (sursa și alte imagini, inclusiv zoom: https://en.museumbredius.nl/product/elinga-pieter-janssens-perspective-box/)

Samuel van Hoogstraten, Peepshow cu interior olandez (detaliu), aprox. 1660, ulei pe lemn, 58 x 88 x 60.5 cm, Londra, The National Gallery (sursa și imagini suplimentare: http://geerts.com/famous-painters/samuel-van-hoogstraten, în partea de jos a paginii, la secțiunea „A Peepshow with Views of the Interior of a Dutch House”)

Samuel van Hoogstraten, Peepshow cu interior olandez (detaliu), aprox. 1660, ulei pe lemn, 58 x 88 x 60.5 cm, Londra, The National Gallery (sursa și imagini suplimentare: http://geerts.com/famous-painters/samuel-van-hoogstraten, în partea de jos a paginii, la secțiunea „A Peepshow with Views of the Interior of a Dutch House”)

Sieranevada nu e numai o dramă pe tema triumfului vieții.

În plan semiotic, concupiscența interiorității se declină ca element federator nu doar al intruziunii, ci și al introspecției: „ne băgăm nasul” în dramele familiale ale celorlalți, deși știm și ni se spune explicit că „rufele murdare se spală în familie”; însă această familie e și familia noastră, fiindcă până la un punct e tipologică.

La nivel individual, fiecare personaj pendulează constant între două microhybrisuri, definite drept spaime absolute pe care încearcă să și le depășească – libertatea individuală, cu accent pe libertatea de alegere, și adevărul, declinat cu predilecție antifrastic, printr-o autentică tipologie a minciunii, împrumutată parcă din taxinomiile ilicitului descrise în tratatele Sfântului Augustin.

Până unde ține libertatea și până unde poți să alegi sunt simultan dilema și paradoxul care alimentează scenariul, de la discuția din mașină despre rochia Albei ca zăpada (în identitatea lor onomastică, și Lary și Laura au dreptate) la opțiunea lui Relu de a face politică, deși nu are voie (după cum alege să plece în misiuni, deși ar putea la fel de bine să rămână), de la alegerea lui Lary de a renunța la medicină în favoarea vânzării de echipamente medicale până la a nu-i spune Nușei despre trecutul lui Emil și așa mai departe.

Toate personajele din filmul lui Cristi Puiu își doresc să fie oriunde altundeva, să evadeze din păienjenișul istoriilor personale, sperând că viața și sensul ei sunt „în altă parte”. Poate nu e întâmplător că tocmai profesorul de matematică, simbolica voce a rațiunii și a intelectului, cel care teoretic chestionează totul, e redus la un simplu bufon pe care nu-l mai ia nimeni în seamă și al cărui discurs devine prilej de râsete și chicoteli. Logica rațională nu funcționează niciodată în cadrul familiei, iar poveștile noastre le vor continua inevitabil pe cele ale părinților noștri, fără a fi însă identice.

Si ca să închei, revin la metalepsa retorică din titlu. Ea contrage, pe de o parte, ceea ce încearcă cu disperare să facă personajele din Sieranevada prin înverșunata lor căutare a adevărului – fie că e vorba de teroriștii din teoria conspirației lui Sebi ori de „adevărata” poveste a Albei ca zăpada. Pe de altă parte, prin atrofierea organului de semnificat, prin expugnarea sacrului și prin catacreza indusă de cotidiana învârtire în cerc, e ceea ce facem și noi, spectatorii, întrebându-ne aproape hedonist o dată cu Lary dacă putem spune „poftă bună”. Și anume, să îi substituim, de fapt, o goană și o speranță nebune după sens.

Rembrandt van Rijn (cercul lui), Bărbat privind printr-o ușă întredeschisă, aprox. 1650, desen în creion și cerneală, 20,3 x 13,4 cm, Viena, Albertina (sursa: http://sammlungenonline.albertina.at/?query=Inventarnummer=[8830]&showtype=record)

Rembrandt van Rijn (cercul lui), Bărbat privind printr-o ușă întredeschisă, aprox. 1650, desen în creion și cerneală, 20,3 x 13,4 cm, Viena, Albertina (sursa: http://sammlungenonline.albertina.at/?query=Inventarnummer=%5B8830%5D&showtype=record)

NOTE:

  1. „Problema minciunii este de mare însemnătate, de vreme ce adesea ne tulbură în înseși treburile noastre cele de toate zilele”, tr. m.
  2. Alois Riegl, The Group Portraiture of Holland, traducere de Evelyn M. Kain și David Britt, cu o introducere de Wolfgang Kemp, Los Angeles, Getty Research Institute for the History of Art and the Humanities, 1999, colecția „Texts & Documents”, disponibilă integral online pe site-ul Getty http://www.getty.edu/publications/virtuallibrary/089236548X.html, ultima accesare la 31-08-2016, p. 366.
  3. Ibid., p. 261.

zilele europene ale scrisorilor şi manuscriselor

Posted in cityscapes, from paris with love, mindscapes, on books and paintings by martzipan on October 16, 2013

între 4 şi 6 octombrie, în ţară la oamenii ăştia s-a întâmplat ediţia a doua a zilelor europene ale scrisorilor şi manuscriselor, prilej de ieşit din casă duminică şi de vizitat expoziţia "efemeră" (cum zic ei) de la elegantul hotel de rothschild. diversele bucăţi de scrisori şi pagini autografe ale unor literaţi, artişti, filosofi, savanţi şi capete mai mult sau mai puţin încoronate, adunate în vitrinele de pe un hol şi un salon, au cam pălit în faţa frumuseţii căsuţei ca atare (atât cât am putut vedea din ea) şi a grădinii, altfel nu tocmai vizitabile. povestea lor e şi mai interesantă şi, pe scurt, vine cam aşa: undeva la începtulul secolului xx, adèle de rothschild, văduva bancherului salomon, decide să le doneze statului francez, nu neapărat din generozitate, cât pentru a-şi pedepsi fiica, pe hélène, pentru năstruşnica idee de a-şi fi luat lumea în cap şi de a se fi căsătorit cu un creştin (de descendenţă olandeză şi putred de bogat, de altfel). zece ani mai târziu, în aceeaşi casă, cu ocazia unui târg de carte pe care trebuia să-l inaugureze, preşedintele republicii, paul doumer, încasează mai multe gloanţe care-i pun capăt zilelor (iată cât de periculoase pot fi, de fapt, târgurile de carte şi de ce e bine să te gândeşti de două ori dacă e musai să mergi la asemenea manifestări).
scrisul de mână al lui napoleonscrisul de mână al lui louis xiv

în fine, când am fost noi, nu s-a împuşcat nimeni, însă nu pot să nu spun că nu mi-a zgâriat destul de rău retina scrisul lui edith piaf (grafia ca caligrafia, da’ ce şi cum scria…). în fine, de departe cel mai frumos scris a fost ăla al lui voltaire – dacă nu mă credeţi, găsiţi aici catalogul complet al expoziţiei cu facsimilele şi transcrierile textelor (e şi o ciornă din declaraţia drepturilor omului, destul de creepy aşa, plus niscai comentarii despre contextul în care au scris oamenii ăia textele etc).

ei, întrebarea pe care mi-a născut-o mie vizita a fost cum o să mai faci o expoziţie din asta peste vreo câteva sute de ani? atunci ce o să mai pui: mailuri, tweet-uri, decupaje din wall-ul de pe facebook? în fine, o să vadă atunci ăia care lucrează la muzeul scrisorilor şi manuscriselor (da, au şi aşa ceva într-o ditamai căsoaia pe saint germain, stabiliment responsabil în mare parte de expoziţia de mai sus, dar pe care încă nu l-am văzut).

anyway, surpriza cea mai mare ne aştepta când ne-am întors, fix vizavi de muzeul în chestie, agăţată de gardul ministerului apărării. vă mai amintiţi de când vă povesteam cum la parada de 14 iulie era plin de gagice în uniformă şi-aşa? n-o să vă vină să credeţi ce alte lucruri mai fac gagicele din armata franceză! parte din îndeletnicirile cele mai palpitante, le-am pozat şi le găsiţi mai jos. pe mine m-au impresionat tantia aia pilot de vânătoare şi tantia aia de dirjieaza pe portavion (anca se întreba ce oare face şi cum arată şefa sau şeful tantiei de este secretară a trupelor terestre în ciad, dacă ea e aşa de blindată şi înarmată).

mariemarieanne

audreyaureliestefanie

marinevanessaanne-laure

patrimoniu’

Posted in cityscapes, from paris with love, mindscapes by martzipan on September 23, 2013

weekendul trecut în ţara la oamenii ăştia au fost zilele patrimoniului, prilej de deschis larg porţile şi lăsat poporul să se mişune pe-acolo pe unde, în mod normal, n-are nici o şansă să pună piciorul dacă nu lucră sau e vreun mare mahăr. cum sâmbătă a fost o vreme mizerabilă şi am stat în casă (fiind trecut de mijlocul lui septembrie, soare ca lumea nu o să mai fie pînă la anul prin iunie-iulie), duminică s-au mai destrămat niţel norii aşa că am fost la banca franţei şi la… panteon, pe acesta din urmă neînvrednicindu-ne a-l vedea, deşi mai e niţel şi se fac trei ani de la strămutatul cel de-al doilea. la celelalte “obiective” nu era rost de mers, fiind probabil nişte cozi interminabile.
oricum, şi la faimoasa bancă am stat la o minicoadă de vreo 20 de minute ca să admirăm… un lingou (cam cât un blackberry de mare, de 1 kg) şi o bară (cam cât o sticlă de cif, la 13 kg) de aur. între noi fie vorba, de când cu povestea cu roşia montană şi ţinând cont de cum le-au expus şi-aşa – într-o cămăruţă întunecată, pe nişte cutii prăfuite de pal negru (plm, o lavetă acolo să fi dat şi ei), cu geam megasecurizat (antitanc, cred, la cât era de gros) – nu pot să spun decât că a fost o mare dezamăgire, indiferent de cât de de pur (995/1000) şi de valoros (cam 40.000 de coco pentru 1 kg) o fi fost aurul ăla. de-aia nu i-am făcut nicio poză.
pe de altă parte, o bucată din sediul central al băncii, hotel de tolouse, fostă casuţă a fiului recunoscut al lui louis xiv şi al doamnei de montespan, precum şi grădina reconstruită în curtea interioară au mai compensat din dezamăgire. totuşi, biroul în care stă isărescul lor e de o urâţenie crâncenă, iar unele dintre săli de o împuţiciune crasă. or, dacă stai şi te gândeşti că banca asta stă, la propriu, pe ditamai comoara nibelungilor de vreo 2500 de tone de aur, e cam jalnic că nu sunt în stare să aranjeze şi ei niţel cămăruţele alea, cu o mână de vopsea şi un aspirator, dacă nu să se învrednicească să le renoveze/restaureze cum trebuie.
în fine, dezamăgirea cea mai mare abia acum avea să urmeze, mulţumită vizitei la panteon. cine vrea să vadă ce anume se întâmplă când se amestecă borcanele şi când o biserică (care e oricum o copie după san pietro, da’ orişicât) e deturnată/despuiată în scopuri laice/propagandistice, îl invit să vină aici – e o imagine foarte bună a unei direcţii în care ar fi putut-o lua, fără prea mult efort, realismul nostru socialist (sabin bălaşa ar fi făcut pur şi simplu furori). nu mai zic de mausoleul criptic şi sinistru ori de preferinţa macabră a “republicii” pentru expunerea sarcofagelor (reale sau fictive şi, mai nou, şi politically correct) ale diverşilor inşi băgaţi (cel mai probabil cu de-a sila) aici şi care se răsucesc în mormintele (lor sau alea de împrumut). iar celeberissimul pendul al lui foucault nu era nici el “expus”, din pricină de lucrări de restaurare. so, cam asta fu pe scurt – mai jos şi câteva instantanee.

o fi dă national geographic?

Posted in from paris with love, on photos by martzipan on August 18, 2013

şi dacă nu e, acuma io ce sa-i fac? e poza mea cu albinuţă şi gata 🙂

albinuta vesela

albinuta vesela

14 Juillet – parada militară

Posted in cityscapes, from paris with love by martzipan on July 23, 2013

nu v-am spus că acum două săptămâni am avut ideea năstruşnică de a merge la parada de ziua franţei. astfel, am reuşit nu doar performanţa extraordinară de a mă trezi duminică dimineaţa de la opt, ci şi pe aceea de a străbate o bună bucată din oraş pe jos (de la saint sulpice până la assamblé nationale, mai precis, apoi, după ce au trecut avioanele, de la invalides până la grand palais şi retur la assamblé), deoarece orice mijloc de transport care avea chiar şi cea mai mică şansă de a trece pe la locul faptei era fie deviat, fie tras pe dreapta. acuma nu ştiu dacă la alte defilări din astea e fix la fel – pe cea de la noi nu am frecventat-o până acum, poate şi pentru că ziua noastră naţională se sărbătoreşte de vreo douzeci şi ceva de ani nu tocmai inspirat în "miezul iernii", când afară "e un ger amar, cumplit". după cum nu ştiu dacă e o chestie de marketing (deşi cred că ţine mai mult de securitate) să blochezi totul pe o rază de vreo 3-4 km în jurul obeliscului de la concorde şi al traseului defilatorilor (ca să nu mai vorbesc de poduri), aşa încât să trebuiască să mergi pe jos de să-ţi vină acru. adicătelea, altfel spus, chiar e musai să faci şi tu umpic de efort şi să baţi străzile (nu neapărat în pas de defilare) dacă vrei neapărat să vezi parada pe viu. asta dacă nu te mulţumeşti să o vezi de-acasă, la televizor.

Patrouille de FranceAirbus A400 M - Traité d'Elysée

dacă ţi se năzare să vrei un loc la şosea, pe kiseleff-ul parizian, probabil că trebui să te instalezi acolo cu o zi sau două înainte, pentru că în ziua z nu ai nicio şansă. la bordură sunt garduri de metal, apoi 4-5 rânduri de oameni, după care alt şir de garduri de metal, după care alte 4-5 rânduri de privitori, după care alte gărduleţe de metal, apoi alţi oameni printre care mişună jandarmi şi miliţieni şi alţi oameni de ordine şi de bine. aşa încât, afară de cazul în care nu eşti vreun ghiţă mureşan sau n-ai venit cu scara de-acasa (nu râdeţi, că erau destule) ori nu ai prins un loc pe băncuţă sau nu te-ai cocoţat contravenţional pe vreun gard, nu-ţi rămâne decât să-ţi scoţi telefonul sau tableta, să ridici mâinile şi să filmezi suprarealist la nimereală, apoi să te uiţi acasă să vezi dacă ai reuşit să prinzi şi altceva în afară de copacii de pe margine.

domnul militar şi juna necunoscutăo parte dintre studentii si studentele de la jandarmerie

drept pentru care, cel mai bun loc e probabil ăla pe unde am stat eu, pe cheiul gârlii, undeva între assamblé şi invalides, la umbră, departe de praful de pe élysées (n-am înţeles de unde au ei boala asta cu nisipul ăla infect care mutilează deopotrivă pantofi şi plămâni), pe traseul pe care vin avioanele şi elicopterele şi pe unde degajează defilatorii şi o parte din motorizate. apropo, inclusiv de asta cred că au închis traficul – probabil s-au gândit că nu e o idee tocmai bună să te dai cu autobuzul pe saint germain în timp ce taburile şi alte lansatoare de rachete gonesc cu vreo 70 de km/h înapoi în cazărmile din care au venit.

tot de la jandarmerietrupele de marina

acuma, că tot i-am pomenit, soldaţii pe care i-au adus ei la defilare nu erau rambo, ci nişte super geeks, foarte-foarte tineri cei mai mulţi, elevi şi studenţi ai şcolilor, liceelor şi politehnicilor militare (sau "generali în devenire", după cum am aflat mai târziu), ceva gen harry potter, adică băieţi (şi o grămadă de fete, pentru că sunt obsedaţi cu egalitatea sexelor – iar gagicile lor în uniformă sunt super mişto, mark my words) care fac războaiele cu capul, nu cu pumnul. afară de militarii din legiunea străină – care sunt fioroşi pe bune (şi costumele alea de paradă cu şorţuri şi topoare ajută, deşi e suficient să te uiţi la ei ca să-ţi dai seama că nu sunt cu toate mobilele la etaj) – cred că băieţii ăia cu muşchi care, spre deosebire de ăştia mici, chiar dau cu pumnul şi împuşcă în stânga şi în dreapta (ştiu sigur că au şi aşa ceva) erau ocupaţi să facă fix asta, astfel încât pe ei nu i-am văzut.

geniştiimarinar şi marinare

altfel, partea cea mai mişto a fost aia în care copiii (dar şi ăia mai mari de aveau grijă de ei) se întorceau la autobuze unde-i aşteptau familia, mame, taţi, rude, fraţi, pretenul sau pretena etc. cu câte o sticlă cu apă ori suc, un sanviş sau ceva, pentru că veniseră de departe şi parada asta funcţiona ca un soi de minipermisie şi prilej de revedere. o ocazie la fel de bună pentru ca toată lumea să facă poze cu toată lumea, mai ales cu necunoscute şi necunoscuţi, să se schimbe numere de telefon şi mailuri, să se lege prietenii, să se întemeieze familii.

un domn ofiţer foarte seriosunul dintre cei şase paraşutişti de a aterizat la concorde

în concluzie, parada asta de ziua naţională face bine la moral şi la sentimentul patriotic pentru că, vorba ceea, (şi) ei au cu ce, dom’le, au cu ce. nu face bine forţelor locale de ordine – în special poliţiei şi jandarmeriei – care, pe lângă căldură, mai trebuie să îndure uniforma de gală şi pe toţi nebunii veniţi să caşte gura şi să se mişte aiurea în front.