the commuter's eye

Gânduri la Sieranevada

Posted in from paris with love, mindscapes, on movies, romania is my country by martzipan on September 2, 2016

Magna quaestio est de mendacio, quae nos in ipsis quotidianis actibus nostris saepe conturbat.[1]

Sf. Augustin, De Mendacio, I.1

 

Nu mi întâmplă foarte des să scriu despre lucrurile pe care le văd pe aici și, cu atât mai puțin, despre filme. În cazul ultimei pelicule a lui Cristi Puiu – pe care am văzut-o aproape imediat ce a apărut în Franța – am să fac, totuși, o excepție. Din capul locului vreau să precizez că: nu sunt nici cinefil, nici critic, ci mai degrabă un consumator de film; nu-l cunosc pe Cristi Puiu și din filmografia lui n-am văzut decât Marfa și banii și Un cartuș de Kent și un pachet de cafea; nu în ultimul rând, îmi cer scuze dinainte celor cărora aș putea să le stric bucuria premierei prin părerile neavizate și stângaci-entuziaste de mai jos.

Din start mărturisesc că am fost să văd Sieranevada la insistențele a două prietene foarte dragi, ale căror gusturi în materie de film sunt diametral opuse de ale mele. Numai gândul de a sta pironit în sală preț de trei ore îmi dădea fiori (și, totuși, nu m-a uitat la ceas decât o singură dată, din curiozitate – trecuseră fix două ore, dar n-aș putea spune când).

În plus, afișul franțuzesc nu i-a făcut nici el un prea mare serviciu, după cum nici cele câteva rânduri de prezentare de pe Allociné. Dar cum stăruințele Laurelor au fost îndeajuns de puternice, așa se face că m-am trezit – alături de Laura mijlocie și Philippe – într-o sală de vreo 200 de locuri din centrul Parisului, pe jumătate plină. Ceea ce – trebuie să recunosc – e o performanță pentru o sâmbătă după-amiază de început de august, când orașul e pustiu și când, în paralel, rulează filme aparent mai ofertante, gen Suicide Squad, The Secret Life of Pets, Bad Moms, Now You See Me 2 etc.

Sieranevada – afișul românesc (sursa: http://movieposteroftheday.tumblr.com/image/144342528007)

Sieranevada – afișul românesc (sursa: http://movieposteroftheday.tumblr.com/image/144342528007)

 

Filmul lui Cristi Puiu e înainte de toate un obiect frumos.

Din punct de vedere compozițional, aș vrea să insist asupra a trei aspecte care deosebesc Sieranevada de orice alt film românesc pe care l-am văzut în ultimii douăzeci de ani: sunetul, culoarea și lumina.

Primul lucru care „se vede” din Sieranevada e sunetul, care e impecabil – de la violoncelul lui Sammartini care mi-a făcut pielea de găină și până la scenele filmate prin holuri de scări sau prin parcări. Tot (ce trebuie să se audă) se aude perfect.

Al doilea lucru remarcabil e culoarea – saturată, mată, poroasă – în care predomină albastrul de Prusia (albastrul de Berlin) și ocrul. Primul pigment se asociază predominant unei subtile cromatici vestimentare – aproape toate personajele masculine sunt îmbrăcate în nuanțe de albastru, cu excepția lui „dom’ profesor” și, ulterior, a lui Sebi care poartă, asemeni preotului și majorității femeilor, negrul de doliu. Cea de-a doua culoare cunoaște variații ce merg de la bordeaux și brun-cărămiziu la auriul aproape rembrandtian, iar funcția ei este dublă – pe de-o parte, de a omogeniza compoziția si de a compensa tonurile cadrelor în sfumato, pe de altă parte, de a introduce lumina în dimensiunea ei rituală, răsfrântă ulterior și asupra obiectelor și în special a mâncării.

Și acesta este al treilea lucru absolut uluitor în Sieranevadalumina, cu toate varietățile ei, de la seminîntunericul și penumbra din interioare, trecând prin lumina de exterior iarna – galben-verzuie la amiază și albastră la crepuscul –, și sfârșind cu auriul lămpilor din camere și, nu în ultimul rând, al flăcării de lumânare.

De aceea, nu cred că e deloc întâmplător faptul că cele mai frumoase două scene din film – cele câteva secunde în care Lary se oprește în tot tumultul pentru a privi pe geam lumina alb-albastră a zilei ce se stinge și scena în care are loc pomenirea lui Emil și sfințirea mâncării – atât de diferite prin compoziție și semnificație, articulează nu doar tranziția între nuanțe și tonuri, ci conotează totodată trecerea de singularitatea în grad absolut la multiplicitatea devenită individualitate.

De altfel, când ne-am auzit imediat după film, Laura mică mi-a spus că în Sieranevada Cristi Puiu „pictează”, de fapt. Pe moment, afirmația mi s-a părut un pic forțată, deși știam că intuiția Laurei nu dă mai niciodată greș, cu atât mai mult cu cât și eu rămăsesem cu un straniu sentiment de familiaritate și deja-vu pictorial, asupra căruia voi reveni mai pe larg puțin mai jos, când voi discuta despre mijloacele retorice.

Înainte de a vorbi despre sensurile pe care le dau eu filmului, aș mai vrea să amintesc de un ultim detaliu, tot din sfera senzorialului, care mă face să mă gândesc la sinestezie. Mi s-a părut că multe scene din Sieranevada au un pronunțat caracter olfactiv – de la mirosul zăpezii înghețate de pe străzile Bucureștiului la cel al apartamentului, de la bucătăria înțesată de fum la sufrageria cu bradul împodobit, de la tămâie la mâncare.

Sieranevada spune o poveste care are cel puțin patru sensuri.

I. Récit. Scenariul de la Sieranevada e bine închegat. Când am ieșit din sală, aveam să-i reproșez lui Cristi Puiu trei lucruri (patru, dacă pun și pofta de sarmale groaznică pe care mi-a făcut-o) și să-i pun trei întrebări. În ordine cronologică, cele trei lucruri erau:

1) scena extraordinar de lungă și aproape mută care deschide filmul;

2) modul în care se modifică registrul replicilor lui Relu și ale lui Sebi;

3) că nu a dat drumul cortinei după scena din mașină cu Lary și Laura.

Din ele, am rămas doar cu punctul 2). Poate dacă am să revăd filmul am să înțeleg, însă pentru moment, nu pot să pricep cum niște oameni care vorbesc până la un punct normal, într-un stil familiar, împrumută pe-alocuri elemente dintr-un discurs de filosof, politolog sau sociolog. Singura explicație pe care o pot da deocamdată ar fi că acest registru ostentativ lucrat și polisat funcționează ca un soi de supapă a adevăratei lor calități, a ceea ce se ascunde dincolo de aparența care trebuie păstrată (asupra acestui punct voi reveni) și care se manifestă prin limbaj. Însă chiar și așa, explicația se ține destul de greu.

La punctul 1) am renunțat, pentru că i-am întrevăzut în cele din urmă dublul sens, extrem de important, asupra căruia am să revin când voi discuta mijloacele retorice.

Pe 3) l-am abandonat, deoarece mi-am dat seama că filmului i-ar fi lipsit, pe de o parte, „happy-end-ul” și, pe de altă parte, pentru că ar fi anulat toate cele aproape două ore de până atunci, în favoarea unui gest egoist al defulării lui Lary. Finalul, așa cum este el, funcționează ca o dublă concluzie, pentru personajul Lary și pentru noi, ca spectatori, în care totul se rezolvă în spațiul funcțional al disfuncționalității oricărei familii.

Cele trei întrebări sunt:

a) ce a cumpărat Laura de la Carrefour (dacă într-adevăr la Carrefour s-a dus)?

b) ce s-a întâmplat cu Simona și cu Croata?

c) a uitat Gabi căruciorul?

II. Histoire. Sieranevada nu e o poveste caligrafiată. Nu are nimic din prețiozitatea și artificialitatea ultimului film românesc pe care l-am văzut înainte, „easternul” ratat, Aferim. Din acest motiv, presimt că nu va fi nicidecum pe placul noii critici de orientare marxistă de pe la noi, care nu o să se abțină din a vedea în pelicula lui Cristi Puiu povestea nefericirii capitalistului care-și uită vocația/adevărata chemare, profund socială (deși Lary are la bază o ocupație cât se poate de liberală), înverșunându-se să urmărească numai profitul.

Din punct de vedere al materiei (Stoff), dincolo de parastas și de huis clos despre care au tot vorbit francezii în stânga și-n dreapta, Sieranevada e foarte generos la capitolul semnificații.

Astfel, eu am văzut în el vreo trei direcții și mai multe sensuri:

1. Nota personală, sâmburele de istorie trăită, dimensiunea profund autobiografică și nostalgia care transpar din aproape fiecare cadru.

2. A doua direcție e dată de capacitatea noastră de empatie și de identificare cu personajele și acțiunea, care pornește de la trăsăturile general-umane, fie că e vorba de România sau Franța, și care merge până la cele particulare. Astfel, Sieranevada este „o poveste a noastră”, cu un noi multiplu:

  • noi, oamenii în general (în cazul de față aflați în situații-limită) – tot aici am putea vorbi și despre familie, despre tipologii etc.;
  • noi, românii cu „românitatea” noastră – din punctul ăsta de vedere, e cea mai recentă, palpabilă și plauzibilă imagine a României contemporane;
  • noi, cei născuți, crescuți și trăiți pe și la granița dintre comunism și democrație – afișul românesc cu blocurile de care e atât de mândră tanti Evelina e metafora perfectă;
  • noi, cei din generația atât de apropiată de cea a lui Lary cu tot ce presupune ea;
  • noi, cei care… etc., etc.

Însă Sieranevada e totodată „o poveste a mea”, cu un eu deopotrivă deictic și ideolectic, articulat fie și numai la nivelul geografiei personale (al intersecției Străzii Ionel Perlea cu Sfântul Constantin, imediat după casa cu chimere pe fronton) și olfactive (mirosul zăpezii și al frigului, iarna, în București).

3. A treia direcție e dată de tipul de interpretare a istoriei și de sensul selectat. Din comoditate „exegetică”, o să mă opresc doar la patru:

a) literal – povestea ca atare, cum se desfășoară un parastas

b) alegoric – exploatarea stratului mistico-religios (francezii au ratat complet scena din sufragerie, atât de densă în semnificații, în care la Teleenciclopedie se vorbește despre pomul vieții veșnice, omițând traducerea vocii care se aude în fundal).

c) moral – stratul filosofic, morala povestirii,

d) anagogic – imaginea României de azi, cu toate clișeele, anacronismele și paradoxurile posibile (e genială secvența în care rebela Cami, surprinsă în dormitor de preotul care tămâiază prin apartament, se ridică instantaneu și începe aproape instinctiv să se închine).

De la metalepsă la topografia metonimică, figurile predilecte ale lui Cristi Puiu sunt esențialmente semantice.

Însă dincolo de materie, și mai interesante sunt mijloacele retorice din Sieranevada.

În primul rând, filmul se articulează în jurul unei poetici a cotidianului, înfățișând un București real, cu gropi, cu lifturi care nu merg, cu claxoane și tururi în jurul blocului pentru un loc de parcare, cu drumurile la supermarket și viața care se întâmplă în weekend, pentru că de la nouă la optsprezece aproape toată lumea (în afară de pensionari și copii) e absentă.

Urmează apoi voluptatea privirii – pe de-o parte a camerei, pe de alta parte a noastră, a spectatorilor. De altfel, Laura mijlocie îmi povestea imediat după film că ea vede în cameră un veritabil „ochi al mortului”. Desigur, explicația e plauzibilă, mai ales că ar putea fi susținută și de metalepsa retorică din titlu, unde Sieranevada devine – prin decupajul formei aglutinate și adăugarea conjuncției disimulate în inițiala și finala compusului –  și era (să) ne vadă.

Însă metalepsa, ca dispozitiv predilect al lui Cristi Puiu, funcționează nu doar la nivel retoric, ci și narativ. Prin intermediul ei, camera – în calitatea sa de unic element extradiegetic – trasează veritabile topografii la nivel macro, precum mișcarea circulară prin păienjenișul de străduțe bucureștene în absența unui loc de parcare. Astfel, lunga scenă de deschidere nu e altceva decât o eliptică învârtire pe Str. Ionel Perlea, Sf. Constantin, Schitu Măgureanu și Kogălniceanu, aproape identică circularelor trasee de tramvai și troleibuz care vin pe direcții aproape paralele și „întorc la Pârvan” în sensuri contrare (apropo, să fie oare doar o coincidență că Intrarea Aurora se deschide din Str. Ionel Perlea?).

Aceeași circularitate e reluată – în cheie metonimică – prin topografia la nivel micro, în interiorul apartamentului Nușei. Continuumului circular si difuz de afară i se substituie astfel înăuntru lipsa de focalizare și mobilitatea excesivă a camerei, ceea ce dă aceeași senzație de juxtapunere a planurilor și încăperilor (cunoscând dimensiunile apartamentelor bucureștene, ceea ce a reușit să facă echipa de imagine pentru a obține aceste efecte e o adevărată performanță, dacă nu de-a dreptul un exercițiu de acrobație).

Senzația de aglutinare și de aparentă lipsă de profunzime e accentuată și de neatenția cultivată a personajelor, care ignoră inocent „ochiul” camerei. Cantonate în lumea diegetică, a propriei lor fabule, sunt nu doar incapabile să discearnă prezența care le urmărește, dar le este aproape imposibil să comunice și să interacționeze unele cu altele mai mult de câteva replici, fiind invariabil distrase și distrate. Or, dacă revenim la metalepsa narativă instrumentalizată prin cameră în calitatea sa antitetică de „privitor atent”, care construiește topografii, ea se apropie izbitor de modelul pe care-l propune pentru pictura secolului al XVII-lea Alois Riegl în Portretul de grup olandez:

”Then, on the psychological level (obviously restricted to the humans in a painting), this meant depicting attentiveness, which is essentially a state of the human mind devoid of will and emotion. This explains, on the one hand, the old and enduring aversion that the Hollanders had to depicting self-contained, historical events: history painting requires that figures interact, therefore making it very difficult for them to be depicted in a pure state of attentiveness. On the other hand, it also explains the preference in Holland for both individual and group portraiture, because it is a type of painting that exists solely in terms of the mental representations of the viewing subject.” [2]

Gerbrand van den Eeckhout, Patru ofițeri ai ghildei dogarilor din Amsterdam, 1657, ulei pe pânză, 163 x 197 cm, Londra, The National Gallery (sursa: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0c/Four_officers_of_the_Amsterdam_Coopers_and_wine-rackers_Guild.jpg)

Gerbrand van den Eeckhout, Patru ofițeri ai ghildei dogarilor din Amsterdam, 1657, ulei pe pânză, 163 x 197 cm, Londra, The National Gallery (sursa: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/0/0c/Four_officers_of_the_Amsterdam_Coopers_and_wine-rackers_Guild.jpg)

Mai mult, camera încearcă să detecteze tocmai resorturile interne ale neatenției, asemeni unei lupe sau unui microscop, pentru că e singura care vede ce este ascuns, e singura care trece dincolo de învelișul de aparențe, care discerne ce anume preocupă cu adevărat personajele și la ce anume sunt, de fapt, atente. Astfel, curiozitatea scopică a camerei care funcționează deopotrivă ca liant și revelator al poveștilor individuale concatenate în cea colectivă a familiei se explică printr-o veritabilă concupiscență a interiorității:

„[…] artists in Holland […] were also trying to link figures on the disinterested psychological level (attentiveness) so that the individual psyches merge into a unified whole in the mind of the viewing subject. Similarly, they wanted to depict free space as a quantitative, rather than a qualitative, separation between solid bodies. Like the figural elements, free space had to take on manifest characteristics of its own, and to this end it must be made visible.” [3]

Ea se traduce în plan formal prin intermediul cadrelor filmate în maniera perspective box sau peep show, după modelul olandez. Cutiile tetraedrice și paralelipipedice, opace și banale la exterior dezvăluie voyeurului – grație orificiului ocular și jocului complicat de oglinzi și perspective distorsionate – un întreg univers interior, până atunci ocultat.

Pieter Janssens Elinga, Perspective box, a doua jumătate a sec. XVII, ulei pe lemn, 84 x 82 x 42 cm, Haga, Museum Bredius (sursa și alte imagini, inclusiv zoom: https://en.museumbredius.nl/product/elinga-pieter-janssens-perspective-box/)

Pieter Janssens Elinga, Perspective box, a doua jumătate a sec. XVII, ulei pe lemn, 84 x 82 x 42 cm, Haga, Museum Bredius (sursa și alte imagini, inclusiv zoom: https://en.museumbredius.nl/product/elinga-pieter-janssens-perspective-box/)

Samuel van Hoogstraten, Peepshow cu interior olandez (detaliu), aprox. 1660, ulei pe lemn, 58 x 88 x 60.5 cm, Londra, The National Gallery (sursa și imagini suplimentare: http://geerts.com/famous-painters/samuel-van-hoogstraten, în partea de jos a paginii, la secțiunea „A Peepshow with Views of the Interior of a Dutch House”)

Samuel van Hoogstraten, Peepshow cu interior olandez (detaliu), aprox. 1660, ulei pe lemn, 58 x 88 x 60.5 cm, Londra, The National Gallery (sursa și imagini suplimentare: http://geerts.com/famous-painters/samuel-van-hoogstraten, în partea de jos a paginii, la secțiunea „A Peepshow with Views of the Interior of a Dutch House”)

Sieranevada nu e numai o dramă pe tema triumfului vieții.

În plan semiotic, concupiscența interiorității se declină ca element federator nu doar al intruziunii, ci și al introspecției: „ne băgăm nasul” în dramele familiale ale celorlalți, deși știm și ni se spune explicit că „rufele murdare se spală în familie”; însă această familie e și familia noastră, fiindcă până la un punct e tipologică.

La nivel individual, fiecare personaj pendulează constant între două microhybrisuri, definite drept spaime absolute pe care încearcă să și le depășească – libertatea individuală, cu accent pe libertatea de alegere, și adevărul, declinat cu predilecție antifrastic, printr-o autentică tipologie a minciunii, împrumutată parcă din taxinomiile ilicitului descrise în tratatele Sfântului Augustin.

Până unde ține libertatea și până unde poți să alegi sunt simultan dilema și paradoxul care alimentează scenariul, de la discuția din mașină despre rochia Albei ca zăpada (în identitatea lor onomastică, și Lary și Laura au dreptate) la opțiunea lui Relu de a face politică, deși nu are voie (după cum alege să plece în misiuni, deși ar putea la fel de bine să rămână), de la alegerea lui Lary de a renunța la medicină în favoarea vânzării de echipamente medicale până la a nu-i spune Nușei despre trecutul lui Emil și așa mai departe.

Toate personajele din filmul lui Cristi Puiu își doresc să fie oriunde altundeva, să evadeze din păienjenișul istoriilor personale, sperând că viața și sensul ei sunt „în altă parte”. Poate nu e întâmplător că tocmai profesorul de matematică, simbolica voce a rațiunii și a intelectului, cel care teoretic chestionează totul, e redus la un simplu bufon pe care nu-l mai ia nimeni în seamă și al cărui discurs devine prilej de râsete și chicoteli. Logica rațională nu funcționează niciodată în cadrul familiei, iar poveștile noastre le vor continua inevitabil pe cele ale părinților noștri, fără a fi însă identice.

Si ca să închei, revin la metalepsa retorică din titlu. Ea contrage, pe de o parte, ceea ce încearcă cu disperare să facă personajele din Sieranevada prin înverșunata lor căutare a adevărului – fie că e vorba de teroriștii din teoria conspirației lui Sebi ori de „adevărata” poveste a Albei ca zăpada. Pe de altă parte, prin atrofierea organului de semnificat, prin expugnarea sacrului și prin catacreza indusă de cotidiana învârtire în cerc, e ceea ce facem și noi, spectatorii, întrebându-ne aproape hedonist o dată cu Lary dacă putem spune „poftă bună”. Și anume, să îi substituim, de fapt, o goană și o speranță nebune după sens.

Rembrandt van Rijn (cercul lui), Bărbat privind printr-o ușă întredeschisă, aprox. 1650, desen în creion și cerneală, 20,3 x 13,4 cm, Viena, Albertina (sursa: http://sammlungenonline.albertina.at/?query=Inventarnummer=[8830]&showtype=record)

Rembrandt van Rijn (cercul lui), Bărbat privind printr-o ușă întredeschisă, aprox. 1650, desen în creion și cerneală, 20,3 x 13,4 cm, Viena, Albertina (sursa: http://sammlungenonline.albertina.at/?query=Inventarnummer=%5B8830%5D&showtype=record)

NOTE:

  1. „Problema minciunii este de mare însemnătate, de vreme ce adesea ne tulbură în înseși treburile noastre cele de toate zilele”, tr. m.
  2. Alois Riegl, The Group Portraiture of Holland, traducere de Evelyn M. Kain și David Britt, cu o introducere de Wolfgang Kemp, Los Angeles, Getty Research Institute for the History of Art and the Humanities, 1999, colecția „Texts & Documents”, disponibilă integral online pe site-ul Getty http://www.getty.edu/publications/virtuallibrary/089236548X.html, ultima accesare la 31-08-2016, p. 366.
  3. Ibid., p. 261.

despre #rosiamontana la modul marlanesc sau pervers (de pe targu ocna)

Posted in likes and dislikes, mindscapes, not-belonging, romania is my country by martzipan on September 15, 2013

ma, hai sa zicem ca ii inteleg pe “politicienii” care se bucura si ei acolo la o spaga, “ca sa mananca si gura lor”. ca isi umplu buzunarele si ca pe urma se tireaza din tara si ii doare la bascheti, ca n-o sa stea acolo sa se otraveasca ei si copiii lor.

da’ poate mai au si parinti, unchi, matusi, veri, nepoti, rude, alea-alea, pe care n-au cum sa-i ia dupa ei acolo unde s-ar duce. si vin si io si ma intreb: cat de marlan sa fii sa le faci asa ceva alor tai, daca de restul de fraieri nu-ti pasa? adica, pusca mea, sa stii ca tu cu mana ta o otravesti pe matusi-ta sau pe varu-tu sau pe nepotica aia mica sau pe finuta aia draguta sau pe nasi-ta sau pe gicu ala micu’, cu care ai fost coleg intr-a treia si care iti dadea din sanvisu’ lui? sau pe profa de mate ori pe invatatoarea lu’ fiica-ta? sau pe medicul de a adus-o pe lume pe fiica-ta? sau pe soacra-ta?

wtf is wrong with you, people?

p.s.: sau toata chestia asta cu rosia montana o fi doar de cover-up? o distractie/diversiune de la ceva si mai baban care se pregateste in ascuns?

Save Rosia Montana!

Posted in likes and dislikes, romania is my country by martzipan on September 8, 2013
#rosiamontana

Save Rosia Montana!

Der Spiegel

The Economist

The Guardian

Le Monde

Credit for the image goes to Fredo&Pid’jin.

ROM campaign is not OK!

Posted in likes and dislikes, mindscapes, on wording and writing, romania is my country by martzipan on July 25, 2013

ROM_campaign_is_not_OK

Rândurile de mai jos reprezintă o reacţie la campania de promovare a ROM[1] realizată de McCann Erickson – “Bucharest, NOT Budapest”.

Producătorul ciocolatei pretinde că este un participant la construcţia identitară naţională, un principiu ordonator prin misiunea sa declarată de a elimina confuzia dintre numele celor două capitale, în calitatea lor de centre simbolice.

Astfel, el se legitimează prin intermediul produsului, considerat tipic românesc şi învestit cu valoarea de marcă identitară transferabilă consumatorilor (“cine este român adevărat consumă un produs specific românesc”) .

În baza acestui rol, producătorul cere şi consumatorilor să se implice în procesul de ordonare – înţeles în calitatea sa de “datorie” – prin diseminarea discursului său.

Mizând aproape exclusiv pe metonimie, în calitatea sa de figură a apartenenţei, discursul producătorului:

         • exploatează naţionalismul ieftin – noi trebuie să ne ajutăm (“when the map doesn’t help anymore, we have to help ourselves”)[2], să reparăm această mare nedreptate care ni se face de către străini (“to all the foreigners who mistake us by the other capital […] Foreigners always mistake Bucharest for Budapest”);

         • speculează complexele de inferioritate – de fapt, noi suntem mai buni decât cei cu care străinii ne confundă (“How do we straight things up and let everybody know, once and for all, who we are?”);

         • exacerbează xenofobia – îi detestăm pe cei care nu ştiu cine suntem, îi socotim confuzi, inculţi, “dezorientaţi” (“we call it a BIG confusion – coming from very… disoriented people”), astfel încât trebuie să-i facem să înţeleagă clar şi răspicat cine suntem noi (“they have to remember, once and for all […] every tweet, every share, every Facebook post takes our message further – closer to the nonresidents of our country”);

         • ignoră reacţia normală – care este suspectă pentru că îi avantajează pe ceilalţi (“Budapest doesn’t seem to be bothered by this […] their name almost appears in our concerts more often than our own”);

         • promovează lipsa de creativitate la nivel de mijloace – (fără să mai intru în alte detalii legate de construcţia textului şi traducerea lui în engleză) mă limitez doar la cele vizuale şi întreb: desene cu markerul şi animaţii din hârtie decupată? C’mooon, you can do better than this…

 

NOTE:

* Imaginea originală aparţine proprietarului ei şi este disponibilă public pe axa cronologică Facebook a McCann Erickson România la adresa: <https://fbcdn-sphotos-c-a.akamaihd.net/hphotos-ak-prn1/p480x480/148524_633187760034264_758886248_n.jpg>, ultima accesare la 25-07-2013.

[1] Toate numele de produse şi de companii menţionate sunt mărci înregistrate, aflate în proprietatea deţinătorilor lor.

[2] Citatele în limba engleză sunt reproduse aşa cum apar pe siteul campaniei, <http://www.bucharestnotbudapest.com/>, ultima accesare la 25-07-2013.

The Annunciation Concert of Carmina Romana and Saint Sulpice Choirs

Posted in mindscapes, romania is my country by martzipan on March 27, 2012

Last Sunday I’ve attended one of the most exulting religious concerts I’ve ever had the chance to witness lately.

Carmina Romana & Saint Sulpice Choir

Carmina Romana & Saint Sulpice Choir

Performed by the Romanian Orthodox Carmina Romana and Catholic Saint Sulpice Choirs in the impressive Saint Sulpice Cathedral on a beautiful early spring day, the event was one of those rare occasions when two of the most important Christian musical traditions met in a nearly sublime endeavor.

Carmina Romana Choir

Carmina Romana Choir

Here are some excerpts that I hope you will enjoy too!

 

 

Saint Sulpice

Saint Sulpice

foreign humanities graduate seeks master program in romania

Posted in how tos, likes and dislikes, romania is my country, socioholicalishism by martzipan on June 24, 2011

how romanian universities are not thinking out-of-the-box

these days my (former) students (1) presented their dissertations and, technically speaking, they’ve graduated – i take this opportunity to warmly congratulate them all and wish them all the best for the upcoming academic and less academic endeavors they’ll undertake. one of them posted this afternoon a question on a social network asking about an interesting romanian master program to apply to. answers start popping-up, with hyperlinks directing towards different universities and faculties. so far so good, nothing unusual. for the romanian humanities graduates – native speakers, most likely – the offer is apparently quite rich with sufficient choices, unless they want to embark on a journey that will take them beyond the borders of our fatherland to a foreign university, which, hopefully, will better suit their research interests. most of my students already know that i’ve always been a keen supporter of this second option – i was and i am pestering them about applying to any available program abroad (even if it is only for few months or a semester) each time i have the chance to do it.

however, this afternoon i’ve made a different exercise, i.e. to put myself in the shoes of a foreigner who recently graduated in humanities and who may have the (not so) peculiar idea to explore his or her options for a ma program in… romania. we have plenty of foreign students in medicine, applied sciences, engineering, it, maths, etc. coming here for studies, so why not having some of them in… humanities?

here is what i’ve discovered in terms of offers:

* according to the web site of the university of bucharest, i’ve found the impressive amount of… five master programs in foreign languages. actually, i guess there may be more, especially at the faculty of foreign languages and literatures, but i didn’t have the patience to scrutinize the entire english version of the web site. you can find their full description here: http://www.unibuc.ro/e/n/studii/Master_Degree_programs_in_foreign_languages.php

* university of cluj provides a richer offer on their web page, with at least ten such programs – smart choice to group them all on a single page (including those that the folks from the university of bucharest would probably mention on the foreign languages faculty but without listing them as programs taught in english, french or whatever other language than romanian). you can find them, with a full description too, here: http://www.ubbcluj.ro/en/programe_academice/masterat/masterat_specializari.html

* university of timisoara has interesting programs too, but it doesn’t say whether they are taught in foreign languages or not: http://www.uvt.ro/en/academic/faculties/letters/

* university of oradea has its main site in english (http://www.uoradea.ro/english/), but the web pages of the faculty of letters are in romanian only (http://litere.uoradea.ro/prezentare/masterat.html)

* university of iasi – http://www.uaic.ro/uaic/bin/view/Academic/Litere – lists several programs, but without telling which one is taught in a foreign language, if any

* university of contanta presents directly in english its programs, but again you have to guess if they are taught in other language than romanian: http://www.univ-ovidius.ro/admission/master-studies.php

one could argue that there are some other reputable romanian universities and research centers offering similar master programs that are not present in my list. true. it is a personal/biased choice, as all our choices are in the end. if you want a complete list of universities, just google it. here are the top three results google returned to my query after ‘romanian universities’ string:

http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_universities_in_Romania

http://www.study-in-romania.ro/admissionsreq.htm

http://www.aboutromania.com/education.html

i believe that it would have been nice to have a decent official information portal ranking first, but, hey, wikipedia goes as well. good luck at studying in romania as a foreign student!

————————-

(1) i’ve put ‘former’ between parentheses because i like to think that my students will always be my students.

on ‘modernizing’ bucharest

Posted in cityscapes, likes and dislikes, romania is my country by martzipan on May 7, 2011

how to destroy (national) identity with a new bridge and two wider streets

about a month ago, thanks to my phd internship supervisor at the sorbonne, mrs. nativel, and my bright colleague, alexander, i’ve had the privilege to travel to netherlands for one of the richest study trips i’ve ever taken. what stroke me the most was the fact that the city centre of amsterdam – where impressive reconstruction and restoration works are currently undergoing – looks exactly as it did more than four hundred years ago. its beautiful city hall is now hidden by scaffoldings, the narrow facades of the old houses preserve their subtle alignment, while the dam square is yet packed with pretty much the same colorful crowd, as you can see below.

presently, my home city is undertaking an apparently similar construction frenzy. still, instead of preserving a beautiful heritage, the process goes in the opposite direction when compared to amsterdam. what was once ‘my city’ (or at least as i remember its streets and buildings) slowly vanishes – actually it crumbles under the merciless appetite for destruction of bulldozers. that is to make way for some architectural and urbanistic aberrations, which kill any perspective – the case of the so-called ‘unleveled passage’ at basarab –, or demolish an entire history – the widening of berzei and buzesti streets. judging by the contrasts that these two endeavors produce, it is hard for me to believe that this has anything to do with norberg-schulz’s genius loci (if there was one whatsoever).

the old houses and buildings that not so long ago populated (at least a part of) bucharest pertained to an inventory of physical and, most important, symbolical goods. one of their many purposes was to instill the sentiment of continuity and the conscience of belonging in urban, stylistic, cultural and ideological terms. there is no doubt that they were the result of an (external) influence, as the surname of the romanian capital at that time – ‘little paris’ – suggests it. still, these buildings and the program behind also played a significant role in the establishment of a (local) cultural identity, through the identification with a set of values that architects, builders and propriety owners openly embraced and promoted. ultimately, this process led to the edification of an autochthon style, relatively hybrid and paradoxically perceived as both national and cosmopolite. or, in terms of eric hobsbawm, to an “invented tradition”.

surely, it all started with some individual changes perceived as architectural innovations – which later led to some sort of ‘new fashion’ – that upper bourgeoisie and local aristocracy brought from the western countries. the meaning was probably first and foremost related to the significant changes that were undergoing, but should also be linked with a more subtle aim, which is the forging of the nation-state. in this respect, probably one of the best examples is to be found in the project of the royal palace (today the national museum of art). from a house with about 25 rooms, around 1830, that served as a ‘ceremonial palace’ (if one can call it that way) it turned into a real palace in less than a decade. however, the same dramatic changes occurred in less impressive buildings and the subsequent development of the city testifies about the same trend that eventually turned into a particular local or ‘nationalized’ style.

i believe that the aforementioned buildings construct through their ‘nationalized’ style an internal coherence within a (more or less empty or stylistically irregular, but not eclectic) space, which is modeled in accordance with an urbanistic program. in this case, the term ‘nationalized’ should be understood in a broader context, as derived from the discourse of ‘cultural nationalism’, as understood by john hutchinson: „for cultural nationalism, i suggest, is a response to the erosion of traditional identities and status orders by the modernization process as mediated through a reforming state”.

what it is even more striking is the fact that, as hutchinson emphasizes, the purpose of cultural nationalists is “rather the moral regeneration of the historic community, or, in other words, the re-creation of their distinctive national civilization”. if we consider the urbanistic program as a part of a broader ideology, i believe that we can distinguish in the ‘new’ or ‘modern’ style (that at least part of the house owners of the late 19th century bucharest embraced) the same integrative approach. on one hand, they sought to break with a static and rigid tradition and, on the other hand, they attempted to cope with the large-scale changes that the end of the 1880’s announced, by preserving “the sense of unique identity” and showing their (future) nation “as a progressive culture in active contact with other societies.”

even more remarkable is the fact that these buildings were somewhat equally owned by (some of) the secular intellectuals (as formulators of the ideology) and by the intelligentsia (who provided the state’s political organizers), which looked both towards the modern countries but also in their own yard in order to construct romania. but in our case, cultural nationalism hasn’t adopted “state-oriented strategies by which to institutionalize its ideals in the social order”, as they didn’t actually exist by that time (that happened only after, during the communist regime, when cultural nationalism turned into pure isolationist nationalism). it was rather the other way around, by articulating, in effect, something that was later called “the national interest”, which rose and materialized in the dawn of the next century.

in other words, to put it bluntly, these houses – recently sent to the oblivion – were also the ingenious and extremely subtle expression of the same ideology that “regenerated the national community” and, to some extent, shaped the modern nation-state. honestly, i don’t think that the inhabitants of amsterdam are more conservative than those who live in bucharest. on the contrary. in my humble opinion, this lack of stylistic cohesion and coherence which is more and more manifest in romanian’s capital translates, in effect, not only by a simple instrumental confusion or by a non-consensus in urban vision (if any). it brutally states and endorses the absence of a program, or at a higher level, of any ideology to draw from.

madagascarade

Posted in romania is my country, socioholicalishism by martzipan on April 28, 2011

kill the people,  save the monkeys

the media warmly cheered the capital’s zoo for acquiring two pairs of lemurs included in the lists of threatened or endangered species (and some meerkats, although they don’t count, as they aren’t actually on the verge of any soon extinction). it’s funny though how a nation that systematically shuts down hospitals one after another with an astonishing ease (the motivation is the lack of resources and the “acceleration of the process of reform” – whatever that means) endangering itself has no problem in sheltering lemurs.

don’t get me wrong, i’m a fan of “madagascar”, but i guess that even for king julien this is a bit waaaay to cynical 😀

coming back home (i)

Posted in customs, borders and other habits, peripeteia, romania is my country, trips by martzipan on April 25, 2011

andante – on the substantial identity

friday (very) morning, before easter. the 16th arrondissement is mostly asleep, except me and the vis-à-vis neighbor, whose window is constantly lit during night, although i’am unable to tell if he’s actually awake or not. i can never sleep when i have to travel long distances, whether it involves planes, trains, cars or any other more conventional transportation means, usually because i’m delaying until the last minute the packing of the entire small paraphernalia, such pens and ink pens, usb sticks, data transfers, notes and notebooks and other similar minuscule non-senses. as i’ve finished packing around 2 or 3 am, it doesn’t make to much sense to put myself in bed, unless i really wanna miss the plane that takes me back in my home country, in this case. so, instead of counting minutes, i prefer reading something and surfing the net.

the moment of departure arrives. while i’m getting dressed, i try to figure out a way to get downstairs my humongous suitcase. six floors, no elevator. the solution was to pull it down the stairs, literally, with me in front of it as a ‘counterweight’, one stair at the time. lifting it was out of the question as it weighted almost three quarters of my weight (27 kilos, to be more precise, as i found out at the airport). mr. picard, our friendly ‘gardien’ – who is generally awake very early a.m. – bickered something involving people, sleep, noise, etc. because it was a case of ‘force majeure’, i hope he eventually understood.

at 6 a.m., paris – or at least my neighborhood – is unexpectedly dormant. but not the buses, which runs with the precision of a swiss watch. half an hour later, i get to the porte maillot, and – thanks to the shuttle driver who was kind enough to stop – the other two guys heading to the same airport and i hoped in (i spare you of the tragic-comic details about the loading of that heavy bag).

although a state of the art vehicle, with a/c and all the comfort, as it was winding through the sloppy entrances and exits of the highway, it somehow reminded me of our old commuter buses and i’ve suddenly got the feeling that we were some high school kids going to a camp or something like that during the not-so-long-gone ‘golden era’. no matter how unbelievable this sounds, i don’t have a (decent) mp3 player to carry with me. therefore i eavesdropped to the exuberant and captivating conversation about construction materials that two folks were having few rows behind until i fell asleep. instead of beauvais, i woke up in beaumont, but it turned out that our bus made a small detour to get some fuel.

eventually, we’ve got to the airport, where it was all fun and games, until i’ve realized two things: one, that i have no lighter, and second, that i don’t have enough change to buy a decent drink (i.e. cola).

meanwhile, i checked in my luggage and got a sparkling yellowish no-name thing to drink for my sole one euro coin. luckily, in front of the airport, there were enough people smoking so i manage to light my cigarette. funny thing, though, as the only planes taking off were heading towards bucharest and the place was crowded with romanian folks, when asking them for a lighter they were all constantly replying me in french. and so did the funky-blingalicious bunch of minority co-nationals when, at his turn, one of them, with a ginormous pair of sunglasses (although it was heavily overcast), has approached me for the same issue. i told the guy in plain-vanilla romanian that i don’t have any lighter or matches, but i can gladly borrow him my cigarette. he understood me perfectly and said thanks in french, scrutinizing me from head to toes. he turned back to the other folks, said something in romani, then turned to me and this time asked me in romanian where was i from. i answered him: bucharest. ‘where from, more exactly?’ ‘north train station (gara de nord)’ they’ve all laughed – ‘hear this (in romanian), “gare de nord” (in french)’. at this moment, another happy fellow asks me if, per chance, i’m not interested in buying a ‘highly performant’ video-camera (actually stolen), for which he’s ready to cut me a great deal. yeah, right! ‘sorry folks, i spent my last euro on this yellow-sparkling thing to drink. but who knows, maybe next time’. the sunglasses measured me again – head to toes – and threw out the verdict: ‘give the kid a break, bro, he’s one of ours’. and they left, as i was exhaling my last smoke and putting out my cigarette.

p.s.: the plane flew smoothly all the way to bucharest or i slept so deep that i didn’t feel any bumps (which is hardly unlikely, judging by the slick way we landed, three hours later). it followed the ordeal of custom check – one foreign kid in front of me was detained because he had no visa, after the border officers spent more than fifteen minutes carefully examining his documents with a philatelic magnifying glass and other state-of-the-art technology, such as an uv lighter and their fingers (which obstinately scrubbed every page of the passport). finally my luggage arrives (with no damage at all), i grab it and i hurry to the exit. i’m home. my ‘home’ home.