the commuter's eye

patrimoniu’

Posted in cityscapes, from paris with love, mindscapes by martzipan on September 23, 2013

weekendul trecut în ţara la oamenii ăştia au fost zilele patrimoniului, prilej de deschis larg porţile şi lăsat poporul să se mişune pe-acolo pe unde, în mod normal, n-are nici o şansă să pună piciorul dacă nu lucră sau e vreun mare mahăr. cum sâmbătă a fost o vreme mizerabilă şi am stat în casă (fiind trecut de mijlocul lui septembrie, soare ca lumea nu o să mai fie pînă la anul prin iunie-iulie), duminică s-au mai destrămat niţel norii aşa că am fost la banca franţei şi la… panteon, pe acesta din urmă neînvrednicindu-ne a-l vedea, deşi mai e niţel şi se fac trei ani de la strămutatul cel de-al doilea. la celelalte “obiective” nu era rost de mers, fiind probabil nişte cozi interminabile.
oricum, şi la faimoasa bancă am stat la o minicoadă de vreo 20 de minute ca să admirăm… un lingou (cam cât un blackberry de mare, de 1 kg) şi o bară (cam cât o sticlă de cif, la 13 kg) de aur. între noi fie vorba, de când cu povestea cu roşia montană şi ţinând cont de cum le-au expus şi-aşa – într-o cămăruţă întunecată, pe nişte cutii prăfuite de pal negru (plm, o lavetă acolo să fi dat şi ei), cu geam megasecurizat (antitanc, cred, la cât era de gros) – nu pot să spun decât că a fost o mare dezamăgire, indiferent de cât de de pur (995/1000) şi de valoros (cam 40.000 de coco pentru 1 kg) o fi fost aurul ăla. de-aia nu i-am făcut nicio poză.
pe de altă parte, o bucată din sediul central al băncii, hotel de tolouse, fostă casuţă a fiului recunoscut al lui louis xiv şi al doamnei de montespan, precum şi grădina reconstruită în curtea interioară au mai compensat din dezamăgire. totuşi, biroul în care stă isărescul lor e de o urâţenie crâncenă, iar unele dintre săli de o împuţiciune crasă. or, dacă stai şi te gândeşti că banca asta stă, la propriu, pe ditamai comoara nibelungilor de vreo 2500 de tone de aur, e cam jalnic că nu sunt în stare să aranjeze şi ei niţel cămăruţele alea, cu o mână de vopsea şi un aspirator, dacă nu să se învrednicească să le renoveze/restaureze cum trebuie.
în fine, dezamăgirea cea mai mare abia acum avea să urmeze, mulţumită vizitei la panteon. cine vrea să vadă ce anume se întâmplă când se amestecă borcanele şi când o biserică (care e oricum o copie după san pietro, da’ orişicât) e deturnată/despuiată în scopuri laice/propagandistice, îl invit să vină aici – e o imagine foarte bună a unei direcţii în care ar fi putut-o lua, fără prea mult efort, realismul nostru socialist (sabin bălaşa ar fi făcut pur şi simplu furori). nu mai zic de mausoleul criptic şi sinistru ori de preferinţa macabră a “republicii” pentru expunerea sarcofagelor (reale sau fictive şi, mai nou, şi politically correct) ale diverşilor inşi băgaţi (cel mai probabil cu de-a sila) aici şi care se răsucesc în mormintele (lor sau alea de împrumut). iar celeberissimul pendul al lui foucault nu era nici el “expus”, din pricină de lucrări de restaurare. so, cam asta fu pe scurt – mai jos şi câteva instantanee.

only god forgives – note de vizionare

Posted in mindscapes, on movies by martzipan on July 22, 2013

am urmărit nu fără oarecare dificultate roccocoul only god forgives. dincolo de o coloană sonoră impecabilă (singura bucată care lasă de dorit, e interpretarea din final, unde mr. chow ar fi fost mai potrivit) – semnată, în buna tradiţie a filmelor lui winding refn, de maestrul cliff martinez  (mi-a amintit foarte tare de cea din tron legacy) şi de o imagine uluitoare (musai de văzut în HD, where available), restul nu prea se ţine (faptul de a fi mers la cannes e un indiciu suficient, pentru mine cel puţin).

în primul rând, pentru că nu poţi să ciupeşti aşa, câte umpic din oedip, din orestia şi din orice altceva îţi mai pică prin mână şi pe urmă chiar să ai pe bune pretenţia că tu te joci de-a tragedia antică într-un bangkok electric şi că lumea o să pună botul la surogatul de hybris şchiop pe care-l înjghebi tu acolo.

apoi, ca de fiecare dată când vine vorba de păţanii ce se întâmplă în asia, ele trebuie să fie caligrafiate şi calofile, după tipicul de la in the mood for love, care a impus un standard dincolo de care pare-se că nu se mai poate trece. apar astfel tot soiul de detalii care nu am prea înţeles la ce servesc: în vreme ce julian (ryan gosling) are o reverie umedă şi manuală, ni se arată (aproape subliminal) pentru o fracţiune de secundă nişte culturişti scăldaţi în lumina bleu a neonului la care eu am presupus că se uita mama lui (kristin scott thomas). în afară de contiguitatea sau – de ce nu? – de identitatea de esenţă malefică a celor două personaje, ce altceva ar mai fi trebuit să ne spună această secvenţă? de ce culturişti? ce ar trebui să vedem în muşchii ăia încordaţi şi lucioşi? şi lista de exemple şi întrebările lor pot să continue.

de aici ajungem la încă o problemă – excesul de simbolizare. repetiţia obsesedantă a mâinilor, a manipulării şi masturbării, care culminează apoteotic cu scena în care julian (gosling) o tranşează pe maică-sa moartă ca să-şi bage mâna în pântecul ei (actualizând oedipian toate gesturile pe care le visează cu prostituata de serviciu şi pentru care va plăti prin tăierea membrelor/mădularelor [şi citând acustic, mai ales, în subtext, secvenţa din american pie]) devine obositoare. tot atât de obositoare pe cât e redundanţa pedepsei sacre pe care o aplică cu obstinaţie “îngerul răzbunător”, locotenentul chang (vithaya pansringarm – un ilustru necunoscut pentru mine, dar care joacă [şi cântă] mai bine decât gosling şi thomas).

şi că veni vorba de interpretare. gosling n-a jucat rău în drive. nici în ides of march, deşi poate că e mult spus jucat. the place beyond the pines a fost o dezamăgire cruntă, iar only god forgives nu face decât să-mi confirme că nu prea le are cu actoria (ştiu că toate gagicile o să-mi sară în cap, însă e nevoie de mai mult decât o mutriţă drăgălaşă ca să fii un actor bun). kristin scott thomas nu m-a convins niciodată, iar acum, în rolul de mafioată vampă, isterică şi incestuoasă, cu atât mai puţin.

în fine, cadrele decupate în maniera lui haneke (panglica albă), combinate cu iconografia de tip tarantino (kill bill) – care asigurase deja succesul lui valhalla rising – şi scenele statice filmate de la distanţă (drive) nu sunt suficient de convingătoare.

prin parcimonia dialogurilor (în esenţă nişte monologuri absurde, pentru că, de fapt, nimeni nu comunică cu nimeni), prin apetenţa pentru culoare şi abuzul de detalii, rămâne un film care ar putea concura cu succes orice reclamă la sony bravia sau la xperia z.